Secolul 21, iPhone-urile și setea noastră de a exploata inteligența artificială la cote maxime ne îndepărtează, ușor dar sigur, de artă, istorie și umanitate. Devine cu adevărat un efort dorința de a consuma și altceva decât rețele sociale care, din cauza abundenței de alegeri, mai mult tâmpesc.

Aflându-mă în perioada celor mai frumoși ani ai vieții, găsesc o provocare să ies singură la o cafea, în oraș, doar cu gândurile mele sau o carte bună. Găsesc o provocare să ies la plimbare într-un oraș cu o arhitectura splendidă fără un scop anume, de parcă o mică pauză în program ar fi o catastrofă. Și apoi, programul e o problemă și mai mare. Vinovăția de a mă abate de la el e copleșitoare. Un program care ar vrea să îți sporească productivitatea, să le reușești pe toate dar și să te odihnești; să nu uiți de întâlnirile importante de care nu ai chef, dar și să îți dea satisfacția necesară când bifezi căsuța ca fiind terminată. Apoi, începem să ne facem liste pentru orice: o listă de cumpărături, de filme pe care vrem să le privim, cărți pe care vrem să le citim, locuri pe care am vrea să le vizitam și restaurante la care am vrea să luăm cina într-o zi aglomerată de marți seară cu un asfințit sângeriu ca priveliște. Eu sunt cu siguranță o astfel de persoană: am nevoie de o listă cu liste pentru a avea vaga impresie că dețin controlul asupra haosului în care mă trezesc în fiecare zi. Și atunci, nu mă pot abține sa mă întreb: când o să renunțăm în a face liste cu lucruri pe care am dori să le facem la un moment dat și să trecem odată și odată la acțiune? Până când o să așteptăm acea seară de marți cu asfințit sângeriu?

Sunt sigură că psihologii ar găsi o denumire pentru starea întrebării mele într-o clipită, fără prea mult deranj. Până la urmă, psihologii etichetează stările și gândurile ca vânzătorii bananele în raionul cu fructe. Eu prefer să îi spun mult mai simplu: comoditate - o combinație nebună de lene, frica de ceva nou și sentimentul de “mie mi-e bine așa, acum”.

Trebuie să punctez, totuși, că sunt mândră de mine. Mi-am recunoscut problema și am înfruntat-o - primul pas în lupta pe care o duc dependenții și fricoșii. Partea următoare e mai complicată: cum să scap de fenomenul amânării? Oare să-mi fac o listă cu pașii pe care trebuie sa îi urmez? Recunosc, sunt tentată asemeni celui care se minte cu o ultimă țigară.

Mi-am întrebat un prieten, un împătimit al listelor la rândul lui, cum face față presiunii bifelor. A râs, apoi mi-a zis cel mai dezamăgitor lucru cu putință: trebuie să te programezi mental cu un orar fix. Și dacă lenea mea este mai asurzitoare decât alarma telefonului? Ce facem în cazul acesta? Căsuța pentru bifa rămâne goală, vina crește și eu închid ochii tot mai strâns în speranța ca lista să dispară, asemeni unui vis urât. La sfârșit de săptămână, un alt tip al prietenului meu este să îți faci un raport și să treci în revistă chestiile pe care le-ai reușit să le faci și pe care nu. Merită încercat?

În ceea ce mă privește, mi-am găsit pofta de a fi productivă strâns legată cu mediul în care stau și, mai degrabă, cu necesitatea de a-l schimba constant. Din moment ce mă regasesc prea comodă în scaunul de gaming acasă, îl schimb pe fotoliul de un albastru azuriu din apartamentul micuț din piața Unirii sau pe o mica canapea de langa o fereastra într-o cafenea. Următoare locație de pe listă (culmea) în care vreau sa îmi testez performanța concentrării ar fi biblioteca din cadrul universității de Vest.

Astfel, am ajuns, rușinos de târziu, la concluzia că voința, concentrarea și blocarea iPhone-ului sunt secretul rezolvării micii mele probleme de amânare. Pe plan profesional, desigur. Dar în rest? Când mai ajung să admir acel asfințit sângeriu?

-AE