Uneori mă gândesc că nouă, oamenilor, ne place să ne certăm. Dacă nu se întâmplă parcă nimic și rutina devine tot mai simțită, decidem noi că suntem perfect capabili să ne condimentăm și singuri viața. De ce să mai așteptăm evenimente stresante și situații inconfortabile când putem noi să aprindem fitilul? Problema cu cearta e că trebuie sa și găsești pe cineva la fel de ușor de aprins cu care să te cerți. Altfel, intri într-un Război Rece în care nu mai contează pe ce parte a baricadei ești. Liniștea te învăluie și devine unul din acele momente în care te simți singur pe lume. Mai exista doar un moment cu aceeași intensitate care are puterea de a te face să te simți singur după părerea mea - când ești în culmea fericirii. Dar aia e deja o altă poveste…
Trebuie să recunosc că nu am avut o săptămână prea reușită. Febră, nas înfundat, gât uscat și o stare de pace copleșitoare a dăinuit în micul meu apartament. Un chef de făcut nimic. “Dolce far niente” este arta italienilor în a face absolut nimic care ți se impune, până la urmă, dacă nu poți să o stăpânești. Și eu nu pot. Tocmai din acest motiv, corpul meu a luat pauza pentru mine.
Războiul Rece a durat între anii 1947 și 1991 - o perioada de tensiuni geopolitice între cele 2 mari superputeri pe atunci și aliatele lor. Nu am prins perioada respectivă, din motive clare. Părinții și bunicii, pe de altă parte, și -au petrecut copilăria și tinerețea atunci. Am ascultat multe mărturisiri, stând seara în bucătăria mică din locul meu de baștină, după o zi interminabil de lungă, cu o cană de ceai verde în mână. Adoram să o ascult pe mama cum povestește, cum încerca să mă învețe câte o lecție, pe alocuri, din experiențele ei, dar care se pierdea în detalii. Și apoi, cu o jumătate de zambet, ofta cu gândul la vremuri parcă demult uitate. Și nu erau povești cu prințese și zâne. Erau povești cu statul toată ziua în rând la pâine în speranța că o să ajungă și pentru familia ta, cu zile toride lucrate pe câmp, cu căruța plină de struguri ce-i aparținea colhozului. Și totuși, mamei, asemeni tuturor, îi place să-și aducă aminte doar de momentele frumoase.
Ea, ca și cetățean de rând, cred că a simțit aspru tensiunea Războiului Rece. Regimul sovietic și-a ținut poporul ocupat cu supraviețuirea. Dar zidul din Berlin s-a destrămat și cortina de fier a căzut.
Și în acele momente, chiar daca orgoliul ne dicteaza sa potrivim masca noastra de indiferență mai bine pe nas, ne dăm seama că motivele copilărești și absurde pot fi rezolvate destul de simplu, doar cu o vorbă.
Adevărul suprem e că eu și singurătatea nu am făcut niciodată casă bună împreună. Deși îmi place prezența mea, și, ca orice femeie care se respectă, am nevoie de clipele mele de liniște, singurătatea îmi displace. Adevărul suprem e că îmi place să am un martor a vieții mele de zi cu zi…
-AE
