Italia, 23 aprilie. Scris de mână: incert, deșirat, cu un creion simplu. Încerc, fără sorți de izbândă, să găsesc un moment de răgaz pentru a-mi aduna gândurile.

Am avut ocazia să-mi petrec sărbătorile pascale alături de băiatul cârlionțat într-un orășel mic, liniștit și uitat de lume din suburbiile Milanului. El, având flerul italienilor și fiind crescut aici mi-a făcut cunoștință cu prietenii săi din liceu. O adunătură de națiuni cum mai rar întâlnești - sud-americani, indieni, români și italieni. Îi strâng laolaltă doar amintirile, jocurile video și setea de băut la un joc improvizat de UNO. Până la urmă, ce îți mai trebuie pentru a vă considera frați?

Am fost invitați la un weekend împreună într-o căsuță aproape părăsită și ruptă de civilizație în stațiunea Lago di Garda. Lacul, aflat între munți, are poalele împânzite de vile și case de vacanță a celor care știu ce-i luxul. Este păstrată arhitectura mediterană caracteristică prin culori calde, balcoane cu flori și obloane de lemn. Aceasta se îmbină perfect cu castelele istorice în stil renascentist, cu terenurile de tenis și piscinele în stil baroc. Mirosea, dacă doriți, a old money: iarbă proaspăt tunsă și o adiere a Chanel Nr.5. Ei, nu noi.

Noi, pe de altă parte, am stat într-o căsuță care avea panouri solare, dar fără apă caldă sau încălzire în calorifere. Ne-am încălzit, asemeni tuturor sufletelor tinere, cu priveliștea, câteva glume bune și multe shoturi cu alcool. Ne-a unit sărbătorile de Paști, așa cum zilele festive sunt menite să adune oameni buni, deși nu împărtășim cu toții aceeași religie.

Spre dimineață, după 2 ore dormite în mașină, am reușit, spre surprinderea tuturor, să ajungem la cascada din apropiere, aflată la o distanță de 20 de minute mers pe jos. O apă rece, cristalină prin care puteai să vezi toate pietricele multicolore se revărsa într-o oază. Pe mal eram noi, tineri, neliniștiți și mahmuri lângă 2 cupluri de bătrânei, echipați până-n gât cu echipament sportiv de cățărat, clar îndrăgostiți. I-am privit, asemeni unui vis pe care nu l-am trăit încă… I-am zis băiatului cârlionțat că aș veni în fiecare dimineață la cascadă, m-aș așeza pe una din pietre și aș scrie. S-a uitat la mine pe furiș, a făcut o glumă despre genunchii mei sensibili la vreme și a zâmbit. Am zâmbit și eu.

Ulterior, am urcat câțiva kilometri cu mașina unde este amenajată și o terasă panoramică. Vă garantez o priveliște extraordinară.

Contemplând după 2 zile asupra micii noastre escapade, cred, în ciuda condițiilor în care am stat, că m-am îndrăgostit de acel colțișor și îndeosebi de cum m-a făcut sa mă simt. M-aș întoarce acolo, m-aș reîntoarce și aș învăța să joc și tenis cu toți aristocrații zilelor noastre. Până la urmă nu a contat decât experiența și pe cine ai alături.

Data viitoare când nu veți avea semnal la telefon și vă plângeți că salteaua este prea tare, amintiți-vă, așa cum voi face și eu, că tot ce lipsește de fapt e un joc de cărți și pe cineva cu care să-l joci.

-AE